Odată cu trecerea timpului și cu evoluția continuă am uitat să ne aruncăm privirea spre vechile meșteșuguri, precum arta în lemn care, ușor, ușor, a fost dusă la rangul de frumos. În zilele noastre, l-am găsit pe Romeo Popa, un artist cu bomfaier care aduce la viață lemnul sub diferite forme și povești, punând o parte din suflet acolo.
Când ați început să sculptați? „Nu e un început, e un hobby pe care îl practic de 4 sau 5 ani.”
De ce acest hobby? Cum l-ați descoperit? „Din întâmplare. Mi-am adus a-minte de atelierele de la școală când eram în clasele I-VIII și mi-am spus că poate cine știe, devine o relaxare.”
Ideile de unde vă vin? „Unele sunt copiate de pe internet, iar altele sunt lucrări proprii.”
Ați încercat vreodată să le vindeți, sau nu vă puteți despărți de ele? „Nu m-am gândit să le vând. Am încercat să le promovez dar, cum se zice în mediul artistic, un artist necunoscut are prea puține șanse.”
Cât timp dedicați creației și la ce vă gândiți? „Este vorba mai mult de a lucra un lucru, decât a-l crea. Dacă vorbim de creație, vorbim de mai multe faze de lucru. Mă simt cel mai relaxat atunci când lucrez între 2 și 3 ore pe noapte. În momentele acelea nu mai este nimeni pe lângă mine și uit de tot de înseamnă televizor, zgomotul de afară etc.”
Lucrați des sau când vă simțiți inspirat? „Când am material și când pot să lucrez mult mai liniștit.”
Folosiți un anumit tip de material? „Placaj de 4 milimetri.”
Care este lucrarea pentru care ați pus cel mai mult suflet? „Ar fi prea multe lucrări, pentru că am pus suflet în fiecare. Dar cea mai importantă ar fi o iconiță care este pusă în camera mea. A fost o lucrare care m-a atras foarte mult, m-am mai oprit din lucrare punându-mi piedici cum ar fi un semn. Lucrarea aceasta a fost ca un semn pentru mine.”
Lucrările dumneavoastră au pornit inițial din nevoia proprie sau pentru a-i face pe alții fericiți? „Nu m-am gândit la treaba asta. M-am gândit numai să mă relaxez și să creez ceva frumos. Lemnul este materia mea primă pentru relaxare.”
Când lucrați știți ce va ieși în final? „Vizualizez totul mental încă de la începutul lucrării.”
Ați cochetat și cu alte moduri de artă? „Am mai lucrat niște desene stil copie.”
Cum vă simțiți când vă vedeți ajuns la finalul lucrări? „Atunci când termin îmi dau seama că a ieșit exact ce am vrut și simt că ceva din sufletul meu a rămas în acel obiect.”
V-ar fi greu să vă despărțiți de lucrările dumneavoastră? „Nu îmi este greu. Atunci când vine un om cu sufletul deschis, i-l dau cu plăcere, atâta timp cât lucrarea respectivă îl face să simtă ceva. Așadar, nu o vând, o dăruiesc.”
Ce părere aveți despre faptul că oamenii nu prea mai apreciază atât de mult lucrul manual? „Oamenii care au ieșit din secolul ăsta, cel al comunismului, au uitat de artă. Arta a fost pusă pe planul 3, 4. Oamenii au fost învățați cu munca și atât. S-a uitat extrem de ușor de artă, râmânând mici sclipiri doar prin Ardeal. Am întâlnit oameni din Italia care erau de o inteligență și cultură ieșite din comun, dar partea bisericească era mult prea dezvoltată, în sensul în care, dacă nu era legată de religie, o lucrare nu însemna nimic. Am reușit să dau 3 lucrări în Sibiu, una din ele ajungând la un spaniol.”
Iubirea pentru acest hobby a început în copilărie? „Atunci eram mai zăpăcit, mai rebel. Nu știam ce fac, mă apucam de un lucru și după uitam de el.”
Ați simțit vreodată că vreți să renunțați? „Atunci când am momente de cădere, singura salvare este momentul când mă așez pe scaun și mă apuc de lucru: este un fel de relaxare, de mângâiere. Totul parcă dispare când lucrez.”
Ați dori să găsiți un ucenic? „Ar fi un vis plăcut, dar sunt prea puțini oamenii care au o asemenea pasiune pentru acest domeniu. Mulți au văzut, au zis că e frumos, dar nu ar avea și plăcerea de a lucra. Mi-aș dori ca lumea să se deschidă spre nou, spre frumos, spre artă și cultură.”
