Ne ducem la şcoală să învăţăm carte, să învăţăm cum să devenim cineva, să învăţăm cum trebuie să respectăm şi bla bla bla. Şcoala vrea să o luăm în serios, dar ea ne ia în serios pe noi?
Mergem 6 ore la şcoala pe zi, timp de 5 zile. Ce învăţăm? Tot ce putem, dar nu învăţăm lecţii de viaţă. Nu avem practică, nu ni se prezintă cazuri concrete, nu ni se dau exemple. Profesorii cred că noi suntem nişte roboţei care pot suporta șase materii diferite în fiecare zi. Nu suntem nişte roboţei care învaţă non-stop. Unii dintre noi avem talente. Ştim să pictăm, să cântăm, să compunem, să facem multe chestii mişto care pentru noi reprezintă Universul, dar pentru cei mai mulţi dintre profesori şi părinţi reprezintă un mare Nimic.
Ce contează dacă poţi reproduce Mona Lisa? Ce mare chestie? Și Leonardo da Vinci a făcut-o. Poţi la fel de bine să mergi la un concert al Rihannei, să fii în primul rând şi din întâmplare să îţi pună microfonul la gură şi tu să cânţi excepţional, iar ea să zică „Oh shit, tipul/tipa asta chiar are talent. Bravo măi, hai la studio cu mine să te punem în valoare”. Ce contează asta? E doar Rihanna, ce mama naiba. Nu s-a sculat Beethoven din morţi să îţi zică ţie asta.
Treaba e că avem nevoie să fim încurajaţi. Tu eşti un elev care are nevoie să îi zică cineva „Tu ştii să faci lucruri faine. Bravo ţie” şi eu sunt o elevă, şi tu eşti şi colegul de bancă este.
La cele mai multe dintre şcoli nu se reuşeşte promovarea talentelor, asta dacă este vreo iniţiativă de a se promova. Ştiu doi sau trei profesori care sunt open-minded pentru că vorbesc cu tine ca şi cum ai fi egalul lor şi asta mă încântă peste măsură. Jur!
Ar trebui ca cel puţin odată pe zi un profesor să te întrebe „Ce îţi place să faci? Cum consideri tu tot ce facem noi aici?”
Probabil aşa s-ar rezolva dacă ar fi mai mulţi profesori mişto!
P.S. Am fost obiectivă nu subiectivă. A se ţine cont de acest lucru
