Nici o metropolă, dar nici un oraș de mâna a treia, Slatina este un leagăn de istorie.
Întorcându-ne cu gândul în vremea rochiilor clopot, a obrajilor ”rumeniți mincinos” și a cașmirurilor fine, începem să ne întrebăm: oare câte Anna Karenina au existat în Slatina? Lev Tolstoi ne prezintă mai mult o tipologie decât un personaj și ne dă libertatea să visăm cu ochii deschiși la vremuri ”închise”.
Centrul vechi slătinean nu a fost un Lipscani al Micului Paris, dar a avut și are o istorie a lui, atât cunoscută și prezentată de marele George Poboran, cât și una necunoscută, o istorie a simțurilor, a sentimentelor. Desigur că au existat multe mari doamne în societatea Slatinei vechi, însă, în afară de portretele zugrăvite mai mult din punct de vedere istoric, Slatina nu și-a creionat doamnele mari în societate.
Elevii din liceele slătinene confirmă faptul că istoria ar fi mult mai frumoasă scrisă în culori și despre culori, nu alb-negru: ”Ni se predă adesea despre un anumit rege care s-a căsătorit cu o anumită regină, iar fiul lor a devenit un alt rege renumit”, informații care vor fi uitate în curând de elevii nemângâiați de pasiunea către istorie.
Reținem ani, nume, dăm hrană minții, însă sufletul? Sufletul rămâne neatins de senzațiile atât de vii ale timpurilor moarte. Ne spune cineva dacă acel rege și acea regină s-au iubit? Ce au simțit unul pentru celălalt? Cum s-au cunoscut? Deși, aparent, sunt detalii de love story, acestea nu se cunosc și intră într-o istorie nonconformistă și aproape ine-xistentă a Slatinei, istorie care nu are a face cu ce ne predau profesorii.
Citim despre portul femeilor din societatea secolului al-XIX-lea, aflăm despre corsete și rochii grele, însă cât de tare le strângea corsetul? Cât se sulemeneau (machiau) pentru balurile la care se duceau cu gânduri mari, mai aflăm? Și cât de mare era visul oricărei domnișoare să se căsătorească cu un ofițer?
”Căci nu putem numi portrete acele fețe tragice de martire bizantine, totdeauna la fel, care sunt zugrăvite pe pereții înegriți ai templelor noastre. Sunt chipuri palide de femei și nimic mai mult. Cum era cutare domniță sau jupâneasă al cărei nume scris d-asupra scormonește atâtea amintiri din vremuri apuse? Frumoasă, melancolică, cu ochii albaștri sau negri? Iată ce nu au putut, cu toată silința lor, să ne spună zugravii de pe atunci”, afirma George Poboran în “Istoria Slatinei”. Nu ne așteptăm să schimbăm manualele de istorie, însă ar fi frumos ca istoricii noștri să coloreze cât mai pastelat secolele, măcar în vorbe.
