Ceea ce adulții trebuie să înțeleagă este că a forța un tânăr să iasă dintr-un moment de cădere nu înseamnă decât a-l împinge mai mult în profunzimea acestuia. Însă a-i transmite prezența ta, la momentul ciocnirii, poate reprezenta salvarea personalității sale.
Ca elevi, suntem predispuși unor suișuri și coborâșuri, nu doar în ceea ce privește activitatea școlară, ci și cea socială, și de ce nu, cea mentală.
Ca adolescenți, suntem supuși unor procese de adaptare, pe care majoritatea le confruntăm în mod direct, însă pe care nu cu toții reușim să le parcurgem fără a rămâne cu complexe și fără a ne schimba atitudinea față de ceea ce reprezintă societatea și mediul înconjurător. Dorința de a ne integra în societate, învinge de cele mai multe ori stima de sine. Începem să devenim capabili de a face lucruri pe care, nu cu mult timp în urmă, le consideram greșite. Anturajul devine principalul obiectiv în ceea ce înseamnă luarea deciziilor. Astfel, majoritatea, ne pierdem adevărata identitate încercând să mulțumim colectivul majoritar.
Decădem pe plan social uitând să ne satisfacem nevoile personale. Începem să ținem cont doar de părerile celor din jur, uitându-ne principiile și obiectivele pe care le avem în viață. Ne depărtăm de familie și începem să apelăm la evitarea rostirii părerilor personale. Ne conformăm societății și uităm să ne expunem adevăratul punct de vedere. Uităm să ne afirmăm ca persoane și ne supunem unor criterii de acceptare al unor grupuri sociale.
Adulții tind să pedepsească orice abatere și nerespectare a împlinirii profesionale. În cele mai multe cazuri, părintele este inconștient de gravitatea situației, iar momentul decăderii nu poate fi niciodată oprit, dar poate fi ameliorat.
