O zi de sâmbătă, 16 decembrie, cea mai importantă lună din istoria acestui popor. De la unire, la libertate, de la viață și până la urmă la moarte. Regele parcă a așteptat să moară în decembrie, a stat liniștit, până și moartea sa a fost demnă. Nu s-a știut nimic, doar că e bolnav. A murit ultimul rege al României, regele care a domnit de două ori, care a trăit cea mai grea perioadă, care a luat decizii controversate, dar ferme, care a crezut în oameni și aceștia l-au înșelat.
A crezut că salvează niște studenți și după își găsește susținere externă, dar el fusese de mult vândut ca și poporul său, pentru o mână de arginți. Și-a dat seama târziu de acest lucru, poate era prea tânăr, poate era prea neînsemnat ca cineva să îl anunțe…
A plecat cu gândul că într-o zi se va întoarce. Se spune că armata plângea când regele și-a luat rămas bun. Aceiași armată plânge și în decembrie 2017 când regele pleacă definitv. Mulți au sperat că acesta se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, că va salva poporul de sub asuprire. Și regele a vrut. A fost în Franța, Italia, Anglia, Statele Unite, cu speranța că va găsi susținere. După SUA și-a dat seama că a fost vândut la ruși. 15 minute i-au fost necesare să conștientizeze asta. A știut că până cortina de fier nu cade, el este obligat să își câștige traiul pentru familia sa și să rămână demn. A crescut găini, a lucrat pământul, a pilotat, a fost agent de bursă. A câștigat bani și ne-a câștigat nouă, dacă mai era nevoie, respectul.
Cade regimul comunist odios și regele se întoarce. E oprit pe aeroport și nu spune nimic, e prea demn să intre în jocul murdar al altora. E cel care speră că totul se rezolvă prin dialog și bun simț. Își dă seama că poporul nu mai are nevoie de încă o vărsare de sânge, de încă un măcel și pleacă din nou în exil, la fel de trist ca prima dată. E primit în ’92 de popor cu lacrimi și flori. 1 milion de oameni ies în stradă și strigă pentru rege, e momentul de glorie al generației respective, e momentul când aceștia își spun cuvântul, doar că regele e interzis din nou. Își dă seama că poporul nu e pregătit pentru el și ne spune ca un tată iubitor „o să aștept până sunteți pregătiți”. Probabil știe că momentul acela nu va veni în viața sa, însă se încăpățânează și rămâne în viață așteptând un semn de la poporul său. Popor prea sărac și prea îndoctrinat ca să își aducă aminte că are un rege care îl așteaptă. Își plânge soarta, dar niciodată nu spune nimic rău despre noi, copiii săi. Suntem cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai deștepți, noi cei care îl alungăm mereu când se întoarce.
Exilul său se încheie oficial în ’97, dar în realitate acest exil mai durează 20 de ani. Poporul poate îl va vrea până la urmă, el aștepta semnul. Nu vrea să ne supere, nu vrea ceea ce îi aparține, nu vrea nimic, vrea doar să fim fericiți, să ne alegem singuri drumul. E mereu trist, dar totuși când vorbește despre România, ochii săi capătă strălucire, vocea sa tremură, iar regele e impunător. Ne spune să fim atenți, dar nu ne dojenește, ne spune să avem grijă de țara asta, că e luată cu împrumut de la copiii noștri, dar noi ne facem că nu auzim, ne facem că nu înțelegem. El știe că poporul va merge mai departe și fără el, nu vrea să impună nimic, vrea să știe că poporul său are un loc unde își poate plânge strămoșii, loc pe care Majestatea Sa nu are voie să îl viziteze. Încearcă din răsputeri să facă propagandă Românei, toată Europa îl invită să vorbească, să țină prelegeri, dar noi îl ignorăm și ne vedem de mocirla veșnică în care ne scăldăm. El vorbește mereu frumos și sincer, pare să fie o persoană în fața căreia nu poți să vorbești, persoană la care privești cu respect și asculți.
Până la urmă regele ne părăsește, se duce acolo unde poate va fi înțeles și respectat. Ne-a așteptat destul, acum ne roagă să îl iertăm, el nu mai poate. Ne roagă să îl iertăm dacă a greșit sau nu a fost aproape de noi, să îl judecăm corect dacă putem, să nu uităm că până la urmă și regele e tot un om. Moare demn și vine în țara, unde, stupoare, lumea își aduce aminte că are un rege, că are un lider, că a existat undeva în exil un om demn și cu atât de mult bun simț, care nu a spus niciodată că el e acolo. Oamenii vin să își ia rămas bun de la un rege de care a uitat, dar el a trăit pentru noi și noi conștientizăm prea târziu că în tot acest timp am avut un exemplu pe care lam ignorat. Covorul de flori și lacrimile îl conduc pe ultimul drum, mulțimea nu vorbește, ascultă și se roagă penru el. Poporul își plânge regele, poporul e trist. Vin tineri și bătrâni, fiecare cu o mentalitate diferită și fiecare își spune că acum s-a terminat, regele nu mai e.
Dar totuși, regele Mihai, abia acum după 27 de ani, și-a luat țara înapoi. E momentul în care avem un rege, un model, un exemplu. E momentul în care s-a întors la noi pentru ultima dată, iar noi l-am primit pentru prima dată așa cum se cuvine. Pleacă ușor spre Curtea de Argeș să stea alături de strămoși, pentru că așa cum spunea regele, un popor se naște atunci când are un loc unde își poată plânge morții.
Drum lin Majestate. Știu că acum ești mândru de noi și te rugăm, așa cum ai făcut-o de fiecare dată, să ne ierți. Am fost prea mici pentru Măria ta.
Nihil sine deo!
