Daca m-ar întreba cineva cum mi-am petrecut ziua de 1 Decembrie i-aș răspunde, cu tristețe în suflet, că de ziua Națională a României eu am văzut cu ochii mei ce se poate întâmpla într-un spital, un loc în care crezi că te faci bine dacă te duci acolo cu o problema de sănătate, oricare ar fi ea.
De fapt nu este așa, în loc să îți fie mai bine, îți este mult mai rău. Aștepți ore întregi să te bage cineva în seamă, să îți spună cineva că a venit și rândul tău să te consulte un medic. Și după ce aștepți ore întregi să ți se spună asta, mai aștepți 2-3 ore până vine o asistentă la tine să iți recolteze sânge pentru analize, apoi iar ești uitat pe un pat de spital până își aduce cineva aminte că mai ești și tu acolo și cheamă un medic să te vadă.
Un medic care se uita puțin la tine și apoi pleacă fără să îți dea un răspuns exact, fără să îți spună ce ai, semnează niște hârtii si plaecă.
Ziua de 1 Decembrie a fost cea mai urâta zi din viața mea.
M-am simțit foarte rău și am hotărât împreună cu mama mea că ar fi bine să mă vadă un medic. Când am ajuns acolo a trebuit să stau singură în sala de așteptare ore bune, sala fiind goală.
Între timp au venit mai multe persoane cu diverse probleme. A venit o fată pe care o înțepa inima foarte tare și cred eu că ea chiar avea nevoie de un consult mai rapid, dar nu, a stat lângă mine ore întregi pentru că așa funcționează sistemul de la noi, din Romania …
În două ore s-a umplut sala de așteptare, iar nimeni nu făcea nimic. Amorțisem pe scaun, părinții mei erau îngrijorați afară, lumea deja începea să se agite,mai ales persoanele însoțitoare care observau că nu se întâmplă nimic, iar oamenii care au venit la spital să se facă bine înca așteaptă.
Eu, probabil că am fost cea mai mică de acolo și am fost tratată cu indiferență, am venit prima și am intrat ultima la ‘urgențe minore’. În sala unde am intrat erau tot felul de oameni care așteptau la fel cu am așteptat si eu până atunci, doar că ei erau într-un salon. Câteva asistente se tot învârteau pe acolo, nefăcând nimic. Dupa ce am așteptat și acolo o jumătate de oră să vină o asistentă la mine să mă întrebe ce am, m-a pus să stau pe un pat și să aștept iar, și iar, și iar, și iar, până a venit altă asistentă și mi-a zis să nu mai stau pe patul ăla, să ma duc în alta încăpere și să stau acolo.
Peste tot erau numai bătrâni. Copii, eram doar eu și un puști foarte agitat care avea probleme mult mai grave ca ale mele, cred eu. Copilul suferea de epilepsie și în ziua aceea venise cu mama lui la spital pentru că îl durea burtica foarte tare, dar, din nefericire și el a fost tratat cu acceași indiferență și dezinteres. Măcar putea cineva să observe că existăm și noi pe acolo, să se uite mai repede la noi, văzându-ne că suntem copii și că pentru noi nu este prea bine să stam acolo cu toți oamenii în vârstă care aveau diferite probleme sși aveau nevoie de diferite consultații.
Am observat și faptul că daca ai o rudă care lucrează acolo, esti băgat foarte repede în seamă și nu mai trebuie sa aștepti ore în șir, cum am așteptat noi. Am văzut când a venit o infirmieră cu o verișoară, o asistentă cu soțul unei prietene și așa mai departe. Ei chiar dacă au venit cu probleme mai mici ca ale nostre, au fost rezolvate foarte repede. Iar noi, dacă nu avem pe nimeni suntem uitați pe un pat de spital și pasați de la un medic la altul.
Nu credeam că o persoană care se duce la spital cu o problema este tratată cu indiferență și dezinteres, fără a primi macar un calmant.
Am venit la spital în jurul orei 15:00 și am plecat de acolo la 21:30 fără un răspuns clar, în final nimeni nu mi-a spus nimic, am plecat cum am venit, cu aceeași problemă și cu o zi pierdută. Simțeam ca îmi plesnește capul de durere când am plecat de la spital.
Prin tot ce am scris, vreau să trag un semnal de alarmă. Oare s-a întrebat cineva de ce toti medicii buni pleacă din țară? Oare toata lumea știe cum este tratat un bolnav într-un spital din România? Lipsa de medici și lipsa de interes a unora pot provoca moartea altora.
Îmi pare foarte rău să spun asta, dar este adevărul văzut prin ochii mei, ochii unui copil de 17 ani. Poate voi fi criticată pentru tot ce am scris aici, dar aceasta este părerea mea și mi-o asum.
